3xanime
 Lista Forumurilor Pe Tematici
3xanime | Inregistrare | Login

POZE 3XANIME

Nu sunteti logat. 		Nou pe simpatie:
Roxxy22 Profile
Femeie
19 ani
Cluj
cauta Barbat
25 - 48 ani
3xanime / Fan fiction / Mazari Dina- o dragoste interzisă Moderat de Ni Wei Ni, ~*Joker*~
Autor
Mesaj Pagini: 1
Louisa
Sweet Sacrifice

Inregistrat: acum 14 ani
Capitolul 1: Amintiri în miez de noapte

       M-am trezit speriată, întrebându-mă ce s-a întâmplat. În jurul meu domnea întunericul, şi mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că eram în camera mea, adăpostită de toate creaturile înfricoşătoare ale nopţii. Stafii. Monştrii. Sau, de cele de care noi ne temeam cel mai mult... Vârcolaci.
       Acum, pare ciudat că vârcolacii sunt mai înspăimântători decât stafiile şi monştrii. Dar e adevărat. Stafiile sunt inofensive, chiar şi faţă de puţinele persoane pe care le văd. Sunt numite Nemuritori, iar eu sunt una dintre aceia. De monştrii nu ar trebui să-mi fie aşa de teamă, având în vedere că şi eu sunt unul. Dar îmi e. Tuturor le e. Se ştie că monştrilor le este frică de cei care trăiesc în alte Curţi. Dar o armată întreagă de monştrii dintr-o Curte străină nu înseamnă nimic pe lângă un vârcolac.
       Uite aşa am ajuns eu să mă trezesc în fiecare noapte cu lună plina cam din două în două ore, absolut îngrozită. Monştrii nu ar trebui să se teamă de nimic, ştiu, dar de când cu atacul vârcolacilor de acum o lună a intrat spaima în toţi novicii. Chiar şi în mine, deşi eu ar trebui să mă tem cel mai puţin. Se pare că, fiind Nemuritoare, am şi o putere specială. Puterea mea îi ţine la distanţă pe vârcolaci, dar chiar şi aşa, nu asta este ceea ce i-ar detemina ca pe mine să mă ia prima în vizor? Toţi se uită la mine plini de invidie şi de ciudă, neştiind că de fapt sunt aproape leşinată de groază.
        M-am dat jos din pat şi m-am dus la fereastră, înăuntru pătrunzând o mică rază de lumină. Doar lumina lunii putea pătrunde prin ferestrele unei Curţi, nici măcar aerul sau lumina zilei nefăcând şi ele parte din excepţie. Fiind monstru, n-aveam nevoie de aer sau de lumină, dar nici nu-mi puteau face rău. Fiind monstru, în lista lucrurilor de care aveam nevoie se includeau numai 3 lucruri:
1. Un titlu.
2. Să supravieţuiesc.
Şi 3. Frică şi durere.
        Nu frica şi durerea mea, bine-nţeles. Ci a oamenilor. Ei ne hrăneau, cu sentimentele lor negative, de aceea ne erau indispensabili. Altfel, am fi început să ne torturăm şi să ne ucidem unii pe alţii. Totul a mers minunat timp de câteva milenii. Oamenii nu ni se puteau împotrivi, n-aveau nici-o şansă împotriva noastră, indiferent câţi vrăjitori şi-ar fi chemat şi de câte zâne s-ar fi rugat să îi ajute. Când am auzit asta prima oară la cursul de istorie al mijnih-ului Varins, aproape toată clasa a izbucnit în râs, printre care şi eu. Zânele, atât de arogante şi de narcisiste, n-ar fi ajutat NICIODATĂ pe bietele fiinţe umane, dar asta nu înseamnă că n-ar fi profitat de disperarea lor. Au profitat. Şi încă cum! I-au jefuit de cele mai mari averi ale lor şi de cele mai importante cunoştinţe pe care le-au adunat, nemişcând de fapt niciun deget să-i ajute. Dar oamenii sunt proşti.
        -    Speriată? mă întrebă o voce pe care mi-aş fi dorit să n-o fi cunoscut, şi imediat mi-am aşezat cu grijă masca inexpresivă şi de o cruzime rece anui monstru ce se presupunea că sunt.
        Un râs din partea mea. Unul dintre cele mai înfricoşătoare, care i-ar fi îngheţat sângele în vene unui muritor. Am savurat câteva fracţiuni de secundă imaginea mentală, apoi i-am răspuns cu vocea mea fals dulceagă, care îi vrăjea pe naivii oameni.
        -    Amuzant ca întotdeauna, nu-i aşa, Cristin? Apoi, cu o voce dezgustată: Nu-ţi face bine la reputaţie.
        -    Ştiu, râse el amuzat de impoliteţea mea. Mazari, de ce eşti tu aşa de morocănoasă tot timpul? zise el cu vocea lui ce se voia a fi sinistră şi seducătoare totodată. Mă săturasem demult de ea.
        -    Din cauza existenţei tale, i-am replicat eu rece. Ce vrei de la mine, Dareza?
        Dareza Cristin se uită la mine cu o faţă mirată, de parcă n-ar fi ştiut despre ce vorbesc. De parcă.
        -     Eu? Nimic. Voiam să te întreb ce mai fac prietenii tăi de-o viaţă, vârcolacii.
        Am mârâit, iar el râse. De când mă văzuse discutând cu Acel vârcolac, păstrase secretul, dar mă tachinase întotdeauna.
        -     Nu de alta, dar poate te-a informat cu privire la următorul lor atac.
        -     Nu am habar despre ce vorbeşti, Dareza, am mârâit eu.
        -     Cum zici tu, Dina. Îţi urez o noapte oroareăcută.
        Şi după ce făcu o plecăciune curtenitoare, dispăru într-o linişte deplină.
        Tot am trântit cât mai zgomotos uşa. Nu-l puteam suferi.
        Oamenii fuseseră complet neajutoraţi timp de câteva milenii, da. Până au apărut vârcolacii. Ei se voiau drept apărătorii oamenilor, dar era destul de ruşinos pentru ei faptul că şi de ei plapânzii muritori se temeau, punându-i în aceeaşi oală cu noi. Duşmani. Adesea, mă întrebam de ce se mai obosesc. M-am întins iar în pat, încercând să adorm şi să-mi ascund neliniştea. Dacă era prea mare, ceilalţi o puteau cu uşurinţă simţi.

Modificat de Louisa (acum 14 ani)

_______________________________________
Viaţa e aiurea şi-apoi mori.
Mda, aş vrea eu să fiu aşa de norocos.
pus acum 14 ani
   
Maya
Fan anime nou

Din: Somewhere in the world
Inregistrat: acum 15 ani
interesanta poveste...mai bn zis iteresant inceput...

_______________________________________

Viata e un basm ce nu se termina niciodata , dar nu destinul controleaza si tu esti stapanul.
pus acum 14 ani
   
Louisa
Sweet Sacrifice

Inregistrat: acum 14 ani
Am oftat, ştiind că nu voi mai putea adormi acum. Nu după ce a venit Cristin. Mă întreb ce voia. Cu siguranţă, nu venise aici numai ca să-şi bată joc de mine. Sigur avusese un anume scop. A mă scoate pe mine din sărite era pentru el de obicei numai un bonus.
-Idioţii famililor de nobili, am mormăit eu pentru mine, destul de încet ca nimeni să n-audă.
Deşi uram să recunosc, într-un fel avea dreptate. Chiar AVEA dreptate. Vorbisem cu un vârcolac. Ce scuză aveam pentru asta? Ce ÎNSEMNASE una ca asta? Pentru monştrii, nimic altceva decât trădare. Pentru Dareza Cristin, un mod de a mă ţine în frâu, ştiind că l-aş putea uşor detrona. Pentru mine, descoperirea umanităţii mele.
Era groaznic. Nu puteam suporta nici acum gândul la ce s-ar fi putut întâmpla dacă s-ar fi aflat. Umilinţa, ruşinea, ocărârea, dispreţul, dar cel mai mult teama. Teama mă îngrozea, pentru că nu era vorba de orice fel de teamă. Era teama de a putea pierde primele două lucruri de pe listă. Titlul şi supravieţuirea. Retrăgândumi-se dreptul la titlu, deveneam ori un nimic, ori o ţintă. Devenind un nimic, mi-aş fi pus eu însămi capăt celor câteva secole care îmi mai rămâneau de trăit. Devenind o ţintă, m-aş fi zbătut cu dispererare să supravieţuiesc. Împotriva celorlalţi monştrii. Împotriva propriei mele Curţi, dacă aceasta îmi lua protecţia ei( şi aproape sigur ar fi făcut-o). Împotriva vârcolacilor. Dar cel mai groaznic, împotriva vârcolacului pe care îl iubisem. Pe care, oricât aş fi îcercat să schimb asta, încă îl mai iubeam. Împotriva lui Daniel.
Se întâmplase într-una din misiunile speciale. Fiecărui novice i se dădea la începutul celui de-al treilea an o sarcină specială, aleasă printr-un sistem bine pus la punct de către mai marii Curţii, care ne analiza aptitudinile, stările fizice şi emoţionale, magia şi talentul. În funcţie de asta, ni se dădea o misiune neştiută nici chiar de Întunecimea sa Regele monştrilor, de aceea era numită de către majoritatea ''sarcină la întâmplare''. Am urât-o în fiecare clipă pe a mea, exact din momentul în care îmi picase. Fusese cea mai rea dintre toate eram nevoită o lună ÎNTREAGĂ să trăiesc printre oameni, fără ca aceştia să se prindă că nu eram om. Cea mai teribilă condamnare, să stau în jurul oamenilor atât de sperioşi şi uşor de rănit şi să rezist tentaţiei de a mă hrăni, iar în acelaşi timp să mă mai şi comport normal- pentru oameni. Iar dacă nu reuşeam, nu mai absolveam şi deci nu mai primeam titlu.
În lumea monştrilor, titlul însemna totul. Desemna cât de monstruos eşti şi arăta numărul de atribute negative pe care îl aveai, cel mai mare fiind al Regelui, de unde şi unicul titlu de chravriaer, cel mai puternic şi mai respectat titlu, care însemna de la 500 de atribute negative în sus. Regele avea 1731. N-aveam în veci şanse să-l ajung, mai ales după ce descoperisem că aveam o parte umană. Titlul venea înaintele prenumelui de obicei, iar pentru monştrii care încă nu aveau unul numele de familie erau cele în faţă. Imediat ce primeam titlu, erau eliminate. Eu reuşisem să ating 30 de atribute negative, un număr mediocru, cel mai mare fiind al lui Tubir Remonza, o fată tot din anul trei ca mine cu 74. Dacă va continua aşa, cu siguranţă va primi titlul de mijnih, unul destul de mare.
După prima săptămână printre oameni, era cât pe ce să eşuez. Şi n-am continuat să rezist decât pentru că n-aş fi suportat pariurile câştigate ale novicilor care erau siguri c-o s-o dau în bară. Şi, fir-ar, erau al naibii de multe. În a doua săptămână, fusesem luată în bătaie de joc de un om pe nume Daniel Redwolf, ceea ce, într-un fel, în ultima zi a lunii mele devenise o ironie. Dar agonia mea tot s-a scimbat. Fusesem nevoită să-mi fac prietene. A fost cel mai teribil dintre lucrurile pe care fusesem nevoită să le fac ca şi ''om'', până să mă îndrăgostesc. Sentimentul ăsta atât de pur şi de fericit se contrazicea atât de puternic cu fiinţa mea încât mă scotea din minţi mai mult decât suferinţa celor din jur. Era un sentiment atât de inocent, dar mă tortura atât de tare, iar faptul că asta îmi placea îmi făcuse viaţa şi mai mult un calvar. Îmi placea când îl vedeam pe Daniel. Când vedeam pielea lui bronzată, ochii lui aşa de senini şi de sinceri, în comparaţie cu ai mei, părul blond ce trezea în mine strania dorinţă de a i-l ciufuli. Când era în jur, puteam uita scopul pentru care eram acolo, într-un oraş precum Sidney. Şi puteam să văd şi cum el uită de orice alte griji. Cum singura lui preocupare eram eu, aşa cum singura mea preocupare fusese el. Mi-am înăbuşit un suspin. Fusese perfect. De ce trebuia eu să fiu un monstru? De ce trebuia el să fie un vârcolac?

Modificat de Louisa (acum 14 ani)

_______________________________________
Viaţa e aiurea şi-apoi mori.
Mda, aş vrea eu să fiu aşa de norocos.
pus acum 14 ani
   
~*Joker*~
Moderator

Din: undeva departe
Inregistrat: acum 15 ani
destul de interesanta povestea,de unde teai inspirat    ?

_______________________________________
pus acum 14 ani
   
Louisa
Sweet Sacrifice

Inregistrat: acum 14 ani
Nu m-am inspirat, pur şi simplu mi-a venit în minte. Mulţi autori din ziua de azi scriu poveşti cu vampiri, vârcolaci, zâne şi altele, dar nu s-au gândit să aprofundeze prea mult monştrii. Oricum, am să încerc să fac fan-fic-ul cât de mult pot în variantă anime, chiar dacă n-am prea conceput-o aşa.

Modificat de Louisa (acum 14 ani)

_______________________________________
Viaţa e aiurea şi-apoi mori.
Mda, aş vrea eu să fiu aşa de norocos.
pus acum 14 ani
   
Louisa
Sweet Sacrifice

Inregistrat: acum 14 ani
Am închis încet ochii, în timp ce alungam amintirile dureroase departe, într-un colţ mic şi întunecat al minţii mele şi-aşa chinuite. Monştrii aveau nevoie de odihnă, la fel ca orice fiinţă muritoare. Trăiau secole întregi, dar într-un final mureau şi ei. Eu nu. Fiind o Nemuritoare, nu aveam nevoie de odihnă sau de somn, deoarece nu aveam să mor niciodată. Habar n-aveam însă dacă am să devin din ce în ce mai bătrână cu trecerea timpului sau dacă o să mă opresc la un moment dat, deoarece erau puţini Nemuritori şi şi mai puţine informaţii despre ei. Oricum, n-aveam de gând să aflu. La un moment dat, am să mă sinucid sau am să pun pe cineva să mă omoare, pentru a nu trăi mai mult decât îmi este permis. În mod ciudat însă, chiar dacă nu aveam nevoie de somn, puteam să dorm, dacă aşa voiam. Oricum, era mai bine aşa în momentul de faţă. Voiam ca ziua de mâine să vine mai repede, pentru a se termina odată. Îmi dădeam probele din ultimul an primar, apoi, dacă le treceam, aveam să trec în al patrulea meu an ca novice, singurul finisal, care nu ne mai învăţa nimic, ci ne analiza pentru a se ştii ce titlu meritam să ne fie pus. Cel mai greu an, pe care eu aveam de gând să-l trec printre cei mai buni. Speram ca lumina lunii pline să nu mă mai trezească de această dată.
O senzaţie cunoscută mă cuprindea, în timp ce mă cufundam în întunericul moleşit al somnului. Ştiam ce e, pentru că în ultimul timp avusesem de-a face în fiecare zi cu el. Visam. Era şi acesta unul dintre lucrurile pe care le ascundeam de ceilalţi, dintr-un motiv simplu: monştrii nu visau. Erau singurele fiinţe din Univers care pur şi simplu dormeau. Nu prea ştiam sigur de unde se datora un astfel de fenomen, cel mai probabil venind de la faptul că aveam o parte umană sau pentru că eram Nemuritoare, iar deoarece nu aveam nevoie să dorm visam în schimb. Speram să fie cea de-a doua variantă.
În jurul meu, decorul negru al pleoapelor închise se schimbă, fiind înlocuit de cel al unei amintiri care evadase din colţul interzis. Cel mai adesea, visele mele erau constituite din amintiri. Deci probabil că nici nu visam cu adevărat. Mergeam pe o plajă, atenţia mea fiind distrasă de senzaţia oroareăcută a nisipului fierbinte de sub picioarele mele mici şi palide. Toţi monştrii erau slabi şi palizi, acestea fiind semne distinctive. Mă tot iritau lentilele întunecate de contact pe care eram nevoită să le port, datorită ochilor mei mov-sângerii neobişnuiţi. Un alt semn distinctiv, care îi înspăimânta de moarte pe oameni, spre oroareăcerea mea. Dar aici nu-mi permiteam asta.
Nişte paşi uşori se îndreptară spre mine, iar eu mi-am ridicat cât de încet am putut privirea, pentru a nu speria pesoana căreia îi aparţineau. Era o fată blondă bronzată uniform şi frumos, cu ochi căprui şi luminoşi şi o privire copilăroasă. I-aş fi dat 17 ani după înălţime, şi 15 după expresia feţei. Deci probabil avea 16, vârsta pe care le-o dădeam eu de obicei oamenilor care mă întrebau câţi ani aveam, spre amuzamentul meu. Odată, un bătrân de vreo şaptezeci şi ceva de ani se purtase cu mine ca şi cu o copilă neştiutoare, fără să aibă habar că eram mai bătrână decât străbunicul său.
-Bună, îmi zise fata cu o voce veselă. Era îmbrăcată într-un costum de baie în dungi, fiind vară şi deci foarte cald. Avea în mână o minge albă de volei. Vrei să te joci cu noi?
Îmi arătă cu privirea încă două fete din apropiere, cam de vârsta ei, care se uitau curioase la mine. Presupuneam că datorită pielii mele aşa de albe, foarte neobişnuite pentru o blondă de pe o plajă însorită. În caz că aveau să mă întrebe, aveam să le spun că aceasta era prima mea zi de vacanţă acolo.
-Sigur, am zis eu, zâmbind. Te înţelegeai mai bine cu oamenii dacă zâmbeai. Nu prea înfricoşător, totuşi.
-Super, zise ea şi se duse spre prietenele sale, iar eu am urmat-o.'' Prietenia'' era încă un concept ciudat şi neplăcut pentru mine, pe care eram nevoită să-l abordez pentru a trece cu bine această probă. Puteam experimenta cu ele.
Una dintre fete, cu părul şi ochii roz, veni şi îmi întinse mâna, prentându-se.
-Eu sunt Katie. Pe tine cum te cheamă?
Aceeaşi voce prietenoasă şi copilăroasă ca a celeilalte, doar că nu la fel de aspră.
-Numele meu e Dina, am zis eu, ştiind că oamenii nu-şi spuneau titlul sau numele de familie. De fapt, oamenii nu aveau titluri. Avuseseră odată, demult, înainte să apară vârcolacii şi pe când erau guvernaţi de regi şi împăraţi. Frumos costum, am zis în timp ce i-am înconjurat uşor şi repede mâna, ca să nu o doară.
-Mersi! zise ea zâmbind până la urechi.
M-am minunat cum de un simplu compliment o putea face aşa de fericită. Pentru oameni nu prea conta, de obicei.
Costumul ei era tot roz, plin de fundiţe şi de pisicuţe. Ceva din mine îmi lăsă o senzaţie ciudată în gât. Probabil echivalentul unui vomitat.
-Eu sunt Elena, se prezentă şi cea care mă invitase la jocul ei, iar ea e Bridgite.
Arătă spre o fată mai normală, cu părul negru ca abanosul şi ochii de un albaştru deschis şi tăcut. Părea mai matură decât celelalte, deşi era de vârstă cu ele. Poate cu un an mai mare.
-Bună, zise Bridgite dând din cap spre mine, cu o voce potolită şi distantă. Nu avea aşa de uşor încredere în mine.
-Bună, am zis şi eu, apoi, dându-mi seama, le-am informat: Nu ştiu cum se joacă acest joc.
-Nu ştii cum se joacă volei? mă întrebă Elena surprinsă. Nu-i nimic, te învăţăm noi.

_______________________________________
Viaţa e aiurea şi-apoi mori.
Mda, aş vrea eu să fiu aşa de norocos.
pus acum 14 ani
   
Louisa
Sweet Sacrifice

Inregistrat: acum 14 ani
Elena


_______________________________________
Viaţa e aiurea şi-apoi mori.
Mda, aş vrea eu să fiu aşa de norocos.
pus acum 14 ani
   
Louisa
Sweet Sacrifice

Inregistrat: acum 14 ani
Elena imi explica pe indelete regurile jocului, punandu-ma chiar sa le repet de doua ori, de parca m-as fi inclus in categoria acelor catorva fiinte umane handicapate mintal. Insista ca ea sa faca echipa cu mine, de aceea eram destul de convinsa ca ea nu era sigura ca le-am inteles. Am acceptat, dar in caz ca avea sa ma cocoloseasca la orice pas, ca pe un copil prostut si nestiutor, aveam sa-i spun sa ma lase in pace si sa-mi vad de drum.
Timp de cinci minute, totul a fost groaznic. Eram nevoita sa depun eforturi minime pentru ca ele sa nu observe ceva neobisnuit, de aceea ma plictiseam de groaza. Spre surprinderea si satisfactia mea, Katie fu cea care ma salva de acel calvar.
-Mi-e sete!! se vaita ea cu o voce ce mi se parea scarboasa in falsitatea si tonul ei plangacios.

Modificat de Louisa (acum 14 ani)

_______________________________________
Viaţa e aiurea şi-apoi mori.
Mda, aş vrea eu să fiu aşa de norocos.
pus acum 14 ani
   
Louisa
Sweet Sacrifice

Inregistrat: acum 14 ani
-Dar abia am început să ne jucăm cu Dina, Katie! protestă Elena.
-Dar mi-e aşa seeeeeeeeeeeteeeeee!!!...,se oroareânse ea agitându-se într-una şi gemând în aşa hal că oricine care n-ar fi cunoscut-o ar fi zis că e pe moarte. Mi-e sete, mi-e sete, mi-e sete, mi-e SEEEETEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE...
-Bine, bine! strigă Bridgite peste ea, puţin speriată de puterea corzilor vocale ale lui Katie. Vin eu cu tine să-ţi cumpăr.
-Daaaaaaaaa! exclamă Katie. Haide, haide, haide!
-Ok, vin, oftă bruneta şi cele două merseră spre aleea din lemn ce traversa nisipul către magazinele din apropierea plajei. Katie ţopăia fericită, iat Bridgite mergea după ea resemnată. Părea obişnuită cu comportamentul ei de pisicuţă răsfăţată.
-Eh, aşa e Katie, se scuză Elena. Nu te supăra pe ea, e o prietenă de nădejde atunci când ai nevoie de ea.
-Sunt sigură, am zâmbit eu uşor, cu un fals aer înţelegător.
-Bun, zâmbi şi Elena. Hai să ne jucăm noi două până vin ele.
-Nuuu, am zis eu puţin prea repede. Hai să ne cunoaştem mai bine, ce zici?
-Sigur!
Perfect. Aşa puteam să aflu mai multe şi să analizez ciudatul comportament uman.
-Deeeeci, zise Elena, în mod clar neştiind că propziţiile nu se începeau cu ''deci''. Numele meu de familie este Greene. Am 17 ani şi un frate mai mic care împlineşte 6 ani luna viitoare... Aici făcu o pauză, de parcă s-ar fi aşteptat de la mine să spun ceva, dar deoarece nu ştiam prea bine ce ar fi mai să zic i-am zâmbit în chip de scuză. Mă rog, continuă ea puţin jenată, locuiesc aici, în Sidney, iar ca vecini am pe familia Dean şi familia lui Katie, Evens. Casa noastră e a treia de pe al treilea rând, aproape de plajă, îmi expică ea zâmbind, şi i-am zâmbit şi eu. Am o căţeluşă, Bonnie, şi un motan, Marcel. De fapt, Marcel e al lui Katie, dar vine aşa de des pe la noi că am început să-l considerăm de-al casei. Elena râse, iar eu am zâmbit iar, nesigură. Katie e cea mai bună prietenă a mea, dar e singură la părinţi şi locuieşte numai cu tatăl ei. Părinţii ei, ştii tu, s-au...despărţit.
Am dat din cap, întorcând în mintea mea conceptul de ''despărţire'' pe toate părţile. Ce voia să spună cu asta? Că părinţii ei fuseseră separaţi din motive etnice? Am hotărât să analizez discuţia noastră mai târziu.

_______________________________________
Viaţa e aiurea şi-apoi mori.
Mda, aş vrea eu să fiu aşa de norocos.
pus acum 14 ani
   
Louisa
Sweet Sacrifice

Inregistrat: acum 14 ani
M-am trezit intenţionat, ştiind bine următoarea parte a visului. Elena va începe să-mi spună ceva, dar va fi întreruptă: de o persoană al cărei chip nu vreau să-l iau în minte. Am privit fereastră, albă de zorii zilei, dar păstrând în continuare lumina dincolo de bariera magică invizibilă dintre interiorul castelului şi interiorul curţii. Uneori, îmi era dor de soarele strălucitor şi aerul proaspăt pe care îl simţeam ciudat inhalându-l, însă îmi alungam rapid sentimentul acesta enervant si inutil. Eram monstru, nu om. Am estimat că mai aveam încă vreo două ore până să trebuiască cu adevărat să mă trezesc, dar nu mai puteam rezista. Cel puţin trecuse luna plină fără să aibe loc un eveniment prea deosebit. M-am uitat la perna din mătase albă şi pene de colibri, acum ruptă şi sfâşiată, şi am ştiut că am avut un somn chinuit din cauza grijilor. Aveam să le spun atunci când o înlocuiam că mă gândesc că e capul unui om atunci când mă plictisesc, ca de obicei. Evident că nu era aşa, pentru că în ultimul timp mă muţumisem doar să sperii şi să necăjesc oamenii numai când era strict necesar, şi nu era ceva ce îmi oroareăcea prea mult. Nu mai îndrăzneam să mă ating de oameni, şi nu pentru că n-aş fi vrut, ci pentru că nu puteam.
După ce mi-am desprins părul de culoarea cremei, lăsându-l în voia lui, şi m-am îmbrăcat cu rochia sângerie pe care o invidiau, spre ciuda lor, cu toţii, m-am furişat încet pe coridorul pustiu, având grijă să fac cât mai puţin zgomot posibil. Nu aveam chef ca cineva trezit cu faţa la cearşaf să mă ia brusc la întrebări bănuitoare. Am străbătut aproape inconştientă castelul, ştiindu-l la fel de bine ca pe fiecare fel de frică pe care o putea încerca un om, până pe coridorul principal, cel mai mare, care ducea spre uşa de la intrare. M-am îndreptat în direcţia opusă, către o mică terasă la care mă duceam mai mult pe ascuns, deoarece rareori aveau acces la ea alţi monştrii decât cei din familia regală. Acolo mă duceam de obicei când voiam să-mi adun gândurile şi să-mi stăpânesc tulburarea. Pe drum, apăru ultima persoană pe care aveam nevoie s-o văd. Ei bine, nu chiar o persoană. O stafie.
-Du-mă acasă, îmi spuse pe un ton porucitor Marcel, ca de obicei.
M-am uitat chiorâş la el.
''-Am obosit să tot îţi repet răspunsul'', i-am zis eu cu o falsă exasperare dispreţuitoare în gând, ştiind că el mă putea auzi.
-Minţi! îmi strigă el furios în ureche, şi se înfurie şi mai tare când observă că nici măcar n-am plecat. Tu eşti o Nemuritoare! Nu oboseşti!
Avea dreptate numai pe jumătate. Fizic nu oboseam, într-adevăr, ceea ce îmi dădea un mare avantaj în faţa celorlalţi monştrii, dar psihic...Aş fi minţit dacă aş fi spus că nu eram mai mult decât extenuată în clipa asta.
''-Bravo!'', l-am felicitat eu batjocoritoare.'' Ai fost atent şi tu la altceva în afară de smiorcăielile tale. Acum du-te şi joacă-te cu cineva care te ascultă.''
-Nenorocito! scrâşni el din dinţi. Ştii bine că tu eşti singura care mă poate vedea şi auzi!
''-Mda, bine. Acum lasă-mă în pace şi du-te la Elena ta'', l-am uşuit eu neîndurătoare, ştiind cât de mult îl dureau cuvintele mele şi sperând că astfel mă va lăsa în pace.
Expresia lui deveni atât de ostilă că am putut pentru o fracţiune de secundă să simt răceala din sufletul băiatului.
-Nu până nu vii cu mine, rosti el cu o voce rece ca gheaţa.
''-Atunci petrece-ţi etenitatea în alt fel, pentru că ştii că asta nu se va întâmpla niciodată.''
-Nu. De acum nu te voi mai lăsa în pace până nu vei veni cu mine.
Minunat. Exact de ziua examenelor finale s-a găsit şi el să'' ia măsuri serioase''. De ce trebuia ca ziua aceasta să devină încă înainte de a începe proastă?
''-Să nu uiţi niciodată, băiete, am rostit eu încet, cu cea mai crudă şi înfricoşătoare voce a mea. Dacă sunt o Nemuritoare, asta nu înseamnă că singurele lucruri pe care le pot face este să te văd şi să te aud. Am puterea de a-ţi anula definitiv existenţa de sub orice formă din acest Univers.''
Şi nu minţeam.
-Atunci de ce nu o faci? mă provocă el, încrucişându-şi braţele la pieptul mânjit de sânge transparent.
Am scos un hohot sinistru.
''-De ce? Pentru că nu vreau să-mi irosesc energia într-un mod aşa de inutil'', am minţit amuzată într-un mod deloc binevoitor, apoi vocea mi-a redevenit crudă.'' Dar dacă întinţi prea mult coardă, să ştii că aşa voi face.''
Marcel tresări puţin, semn că mă credea, dar rămase ferm pe poziţii. Perseverent băiat. Asta nu era însă decât o calitate care să-i aducă moartea în actualele circumstanţe.
Am ajuns pe terasă, unde o mică grădină de irişi negrii ce tremurau prin iarba de o paloare nesănătoasă înconjura o băncuţă de marmură. M-am dus la ea şi l-am aşezat, încercând să-l ignor pe Marcel. Nu era vina mea că-l ucisesem. Era vina mea că-l ucisesem. Dar nici Elena, nici fratele ei nu vor putea înţelege asta vreodată.

Modificat de Louisa (acum 14 ani)

_______________________________________
Viaţa e aiurea şi-apoi mori.
Mda, aş vrea eu să fiu aşa de norocos.
pus acum 14 ani
   
Louisa
Sweet Sacrifice

Inregistrat: acum 14 ani
Ca să mă liniştesc după o noapte în care abia pe la miezul nopţii am reuşit să adorm, numai pentru a avea visul acela oribil, aveam nevoie de cel puţin o jumătate de oră de linişte în micul meu sanctuar secret. Ca un fel de ironie a sorţii, Marcel trebuia neapărat să împiedice asta, cu atât mai bine dacă era o zi importantă. Existenţa mea devenea din ce în ce mai rea, singurul lucru care mă mai menţinea pe linia de plutire fiind convingerea că probabil voi lua punctajul maxim la proba sportivă, magică şi strategică. De ceea ce îmi era mie frică era cea a cruzimii. Eram puşi de obicei să inventăm în mai puţin de un minut chestii îngrozituare precum cel mai lent mod în care un om putea să moară prin cea mai teribilă tortură posibilă. Sincer, aveam o idee destul de bună despre care ar putea fi acel mod, dar asta nu însemna neapărat că ceilalţi ar fi de acord. Şi nu însemna că mai târziu nu o să am coşmaruri despre asta.
-Mă vei duce la Elena, îmi porunci Marcel. Vei vorbi cu ea în numele meu, şi ori te voi convinge să faci asta, ori îmi vei anula existenţa, pentru mine nu contează. Până nu-i adresez Elenei ultimele mele cuvinte nu am să-mi găsesc liniştea, aşa că nu îmi pasă dacă voi avea parte de eternitate sau nonexistenţă.
Îmi dădeam seama după expresia sa sobră că vorbea foarte serios, dar nu asta îmi captase atenţia. Se părea că Marcel nu ştia că eu puteam face ca altcineva în afară de mine să-l vadă şi/sau să-l audă. Nici nu avea de unde să ştie. Nu mai avusesem nevoie să fac asta de câteva sute de ani bune. Pentru monştrii, un'' an şcolar'' însemna de fapt ceva mai mult de un deceniu, dar Marcel n-avea de unde să ştie nici asta. Încă dinainte de a împlini 200 de ani, vârsta la care îmi începeam ucenicia pentru titlu, numită de fiinţele umane'' şcoală'', fusesem nevoită să le dovedesc celor din familia regală că eram înt-adevăr o Nemuritoare, pentru ca ceilalţi monştrii să nu creadă că era o altă minciună de-a mea, şi timp de vreo 14 ani toţi fuseseră extrem de interesaţi de aceasta, punându-mă să fac diverse lucruri pentru a mă lăsa în pace. Apoi le trecuse, iar eu am putut să-mi continui existenţa mai liniştită. Sau, mă rog, cât de liniştită putea fii existenţa cuiva care vorbea cu stafiile.
Marcel continuă să mă ameninţe şi să-mi poruncească, dar eu nu-l mai ascultam acum. Elena avea acum probabil 25-26 de ani, iar eu tot de 17 arătam. Oare, după atâta timp, mă iertase? Mă iertase, măcar puţin, pentru ceea ce-i făcusem, ei şi familiei sale?

Capitolul 2: Umilinţa lui Cristin

Am sărit de pe terasa liniştită pe pământul rece şi neted al curţii interioare, unde monştrii nu-şi începuseră încă activitatea, întrebându-mă de ce oare monştrii de rang înalt considerau atât de jignitor faptul de a ieşi din întunericul castelului, de a da piept cu lumina şi aerul de-afară. Cei care ieşeau prea des afară erau puşi imediat în categoria celor inferiori, fără ca nimeni să se întrebe ce era atât de neplăcut în asta. Desigur, era o senzaţie puţin ciudată, a ceva ce făceam foarte rar, nefiind obişnuiţi, dar din moment ce nu era vătămător, nu puteam înţelege. Şi eu evitam destul de mult ieşirile în afara castelului înainte, dar în ultimul timp parcă aş fi avut NEVOIE de asta, parcă ar fi fost strict necesar pentru existenţa mea să fiu afară cel puţin pentru câteva minute în fiecare zi, râmânând, desigur, cât mai ascunsă.

Modificat de Louisa (acum 14 ani)

_______________________________________
Viaţa e aiurea şi-apoi mori.
Mda, aş vrea eu să fiu aşa de norocos.
pus acum 14 ani
   
Louisa
Sweet Sacrifice

Inregistrat: acum 14 ani
Marcel mă urmă îndeaproape, cum făcea în fiecare zi, doar că de această dată nu se oprea din vorbit. Ce aş fi vrut să-i sucesc măcar un pic gâtul, nu cât să-l omor, ci cât să-l determin să tacă... Păcat că nu avea pic de densitate moleculară.
Am auzit deodată un zgomot venind din spatele meu şi m-am întors. Nu la timp, din păcate. Cineva mă înşfăcă fulgerător de păr şi, înainte de a apuca să facă altă mişcare, m-am smucit brusc şi am luat-o la fugă, creierul meu procesând în acelaşi timp că aveam de-aface cu un monstru, dar acesta mă prinse şi mă trânti cu putere la pământ. M-am uitat cu ură la ochii mov-sângerii ai monstrului ce mă atacase, gata să-l induc în eroare şi să fug din nou, dar apoi am încremenit brusc. Era Cristin.
-Dareza? am întrebat eu nevenindu-mi să cred, dar apoi m-am încordat brusc sub trupul ce nu mă lăsa să plec. Ce vrei? am mârâit eu.
El nu răspunse, în schimb îşi lipi corpul de al meu şi-şi apropie faţa de chipul meu...
L-am plesnit cu asemenea forţă încât l-am aruncat brusc de pe mine, la vreo zece metri mai încolo.
-CE NAIBA TE-A APUCAT CRETINULE? am urlat eu la el atât de tare că eram convinsă că toată Curtea intrase în stare de alertă deja.
-Taci naibii din gură! îmi strigă el pe şoptite, iar eu l-am ascultat, dar nu pentru că el îmi spusese asta. În mintea mea am procesat fiecare cuvânt din conversaţia pe care am avut-o azinoapte şi mi-am amintit de convingerea mea în legătură cu faptul că Dareza dorea mai mult de la mine decât să mă necăjească. Greşisem. Mă dorea PE mine. Voia să mă şantaşeze cu incidentul Acela, dar amânase pentru a doua zi văzând că nu eram în toane bune. Problema lui era că nici acum nu eram.
-Dacă tot vrei să-ţi satisfacă cineva poftele de ce nu încerci cu târfele în devenire ale Curţii, Dareza? am şuierat eu. Remonza pare destul de înnebunită după tine.
Tubir Remonza era ucenicul pentru titlu cu cele mai multe atribute negative din an. Îi observasem de multe ori privirea aceea care sugera că n-ar fi deranjat-o chiar deloc să-şi petreacă o noapte cu Dareza Cristin, un nobil din acelaşi an. Un nobil care voia ca EU să fiu în locul Remonzei, din câte se părea.
-Şi dacă n-o vreau? rânji el răutăcios, apropiindu-se încet de mine. Nu m-am dat nici măcar cu jumătate de pas înapoi pentru cretinul ăla. Dacă vreau ceva mai...inaccesibil? Ceva ca şi...tine?
Se linse cu limba peste buze când pronunţă'' tine'' şi m-am abţinut cu greu să nu mă strâmb de dezgust. Deci asta a vrut tot timpul de la mine nenorocitul ăla? Probabil că observase că eram singura de la Curte care mai era încă virgină, deşi pe majoritatea nu îi interesa asta în această perioadă. Mai întâi puterea, apoi satisfacţia fizică.
-Eu nu sunt unul din obiectele pe care tu vrei să le adaugi colecţiei tale personale, Dareza, am şoptit eu ameninţător, în timp ce el ajunsese la mai puţin de doi metri de mine. Apropie-te mai mult şi-ţi retez gâtul.
-Eşti şi mai ispitituare când mă ameninţi, ştiai? zise el ignorându-mi avertismentul şi venind spre mine în continuare.
Asta era. Am simţit cum şi ultima picătură de umanitate din mine se scurge atunci când Cristin ţipă deodată, alungând cu mâinile vedeniile îngrozitoare ce le cream doar pentru ochii lui.
-Lasă-mă! Lasă-mă!! Lasă-măăă!!!
Dar nu-i ascultam urletele. Torturi mai groaznice decât iadul însuşi îmi veneau în minte.
-LA-SĂ-MĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ!!!!!!!!!!!!!!!!!!zbieră el la mine, iar eu mi-am pierdut fără să vreau concentrarea. Tot întunericul letal ce mă cuprinsese dispăru instantaneu di mine, şi am privit fără expresie cum Cristin căzu în genunghi la picioarele mele, gâfâind cu o expresie de groază pură. Puterea mea, Teama, era teribilă chiar şi pentru cei mai puternici monştrii, deci era normal ca Dareza să nu aibă nicio şansă. Desfăşurarea puterii mele până să pierd controlul asupra ei durase exact două secunde.

Modificat de Louisa (acum 14 ani)

_______________________________________
Viaţa e aiurea şi-apoi mori.
Mda, aş vrea eu să fiu aşa de norocos.
pus acum 14 ani
   
Louisa
Sweet Sacrifice

Inregistrat: acum 14 ani
-Asta să te înveţe minte, Dareza, am zis eu cu o voce întunecată. Se părea că întunericul nu plecase cu totul din mine.
El continuă să găfâie, neântrăznind nici să se uite la mine. Adevărul era că nu-mi mai exercitasem niciodată puterea pe un monstru, dar oricum azi toţi erau mult prea ocupaţi ca să mă sancţioneze.
-Eşti un monstru, şopti Marcel, îngrozit.
''-Ştiu'', i-am răspuns eu încet.
Am simţit cum monştrii veneau spre noi şi am sărit repede pe terasă, lăsându-l pe Cristin să le îndruge ce prostii i-or fi venit prin cap. Eu n-aveam chef de asta.
-Ai o mutră de parcă nu mai ai chef de nimic, îmi zise Marcel, dar nu ca să mă enerveze. Era un copil de 6 ani, avea nevoie să vorbească cu cineva, chiar dacă nu-i răspundeam.
''-Du-te şi joacă-te cu pisica, poate că are ea o mutră care să-ţi convină'', i-am răspuns eu pe un ton înţepat.
De fapt, era chiar amuzant- deşi n-aş fi recunoscut asta în veci. Marcel era fratele mai mic de 6 ani al Elenei şi în acelaşi timp motanul cel slab al lui Katie. Îmi oroareăcea să fac glume pe seama băiatului în legătură cu asta, dar eram nevoită să le tranform într-un fel de insulte răutăcioase şi batjocoritoare, aşa că o făceam mai rar.
-Nu pricep de ce eşti aşa de rea tot timpul. Adică da, eşti un monstru, dar pe bune, nu comunici chiar cu nimeni? Toţi ceilalţi sunt mai...normali, tu parcă ai fi Regina de Gheaţă sau cam aşa ceva.
Cuvintele acestea mă durură, dar n-am lăsat să se vadă. Nu eram Regina de Gheaţa, doar...diferită. Mai altfel.
Atunci de ce aceste cuvinte nu îmi par potrivite?
-Dacă nu te-aş cunoaşte, bombăni Marcel în continuare, aş zice că eşti chiar tristă.
Tristă? Da. Cred că eram cam tristă. Foarte tristă, de fapt. Dar tristeţea nu-ţi aduce un titlu, aşa că dă-o încolo. M-am dus pe coridor, către ieşirea principală.
-Dar, după cum am zis, te cunosc. Aşa că mi-am dat seama că dintre toţi, tu eşti cea mai inumană, fără suflet, malefică, scorpie şi nesuferită fiinţă pe care...
''-DISPARI!!'', i-am urlat eu cu toată forţa mentală de care eram în stare.'' PLEACĂ DE LÂNGĂ MINE!''
Spre uimirea mea, Marcel chiar dispăru, dar în momentul de faţă nu-mi păsa dacă i-am anulat existenţa sau pur şi simplu l-am alungat în altă parte. M-am dus ţintă în camera mea şi, spre groaza şi stupoarea mea, picături foarte calde de apă, aproape fierbinţi, mi se prăbuşiră pe obraji. Nu. Aşa ceva nu se putea întâmpla. Nu-mi puteam permite aşa ceva. Trebuia să mă stăpânesc repede, înainte să intre cineva şi să mă vadă aşa. În loc de asta, am scos fără voia mea un suspin tăcut, şi o partea raţională din mintea mea era curioasă cum de era posibil ca din punct de vedere fizic un monstru să poată oroareânge. Am ignorat-o şi m-am dus rapid la baie, să mă spăl şi să scap de lacrimi, dar m-am oprit imediat, holbându-mă la faţa din oglindă. Către bărbie îi şiroiau dâre sângerii, nu transparente. Am dus degetele la obraz şi m-am uitat fix, fără să-m vină să cred, la substanţa cu gust sărat şi cu miros de rugină de pe ele.
-Sânge? am şoptit eu atât de încet, încât abia m-am auzit eu însămi.

Modificat de Louisa (acum 14 ani)

_______________________________________
Viaţa e aiurea şi-apoi mori.
Mda, aş vrea eu să fiu aşa de norocos.
pus acum 14 ani
   
Louisa
Sweet Sacrifice

Inregistrat: acum 14 ani
M-am spalat rapid pe faţă, în timp ce îmi dădeam pumni mentali ca să-mi revin cât mai repede la realitate. Şi aceea era că eu eram un MONSTRU, şi că monştrii NU PLANG, şi că eram CRUDĂ şi INSENSIBILĂ şi nu-mi păsa de NIMIC. Şi că mă minţeam pe mine însumi. M-am dus încet către terenul de antrenament, coridoarele fiind deja destul de aglomerate, iar eu n-aveam chef deloc să retez capul vreunui monstru enervant. Curtea Regala era cea mai importanta dintre Curţi, însăşi Întunecimea Sa Absolută Regele locuind acolo, si din acest motiv ma puteam considera cat de cat norocoasa, daca intr-adevar exista termenul abstract pe care-l definea acest cuvant. În lumea monştrilor, cu cât o Curte era mai importantă, cu cât era alcătuită din mai puţine construcţii. Acum zece ani se dărâmase închisoarea sclavilor, pe motiv că nu mai erau suficient de satisfăcători, aşa că din Curtea Regală nu mai rămăsese decât o singură construcţie, imensul Castel, care cuprindea tot ceea ce aveam nevoie. În spatele acestuia se afla un spatiu de cativa zeci de km, folosit de catre Ucenicii pentru titlu pentru a se antrena, a-şi da examenele şi a-şi însuşi lecţiile practice. La câteva sute de metri de poarta castelului se afla poarta principală, un suport de câteva sute de metri pentru scutul magic ce ne proteja de potenţialele atacuri. Din păcate, nu şi de vârcolaci. Saliva lor, toxică pentru noi, conţinea o substanţă care în contact cu un obiect s-a introdus magie monstroasă o anula total, de aceea în faţa acesteia stăteau acum cu schimbul nu mai puţin de douăzeci de monştrii, fiecare având titlu de jarhash( de la 200 de atribute în sus şi foarte periculoşi), gata pregătiţi pentru un atac şi însetaţi în permanenţă de sânge de vârcolac.

Modificat de Louisa (acum 14 ani)

_______________________________________
Viaţa e aiurea şi-apoi mori.
Mda, aş vrea eu să fiu aşa de norocos.
pus acum 14 ani
   
Pagini: 1  

Mergi la